Te poţi opri, dar nu te poţi întoarce – e negreşit
C-o să dispară orice-ai putea vreodată să regreţi,
Doar a plecat deja la drum cu-n şuierat tocit
O noapte trasă din tolba arămie de săgeţi.

Deceit and ignorance surmise
A breath inhaling,
And beyond constant ruse and guise
Is but the future, as it tries
To keep itself from failing.

Listen! Does one’s silence
Match the other’s words?
Are we half of the same man,
A quarter, or two thirds?
Guesswork, may it be, at its best.

Do you fill my hollows,
And do I bridge your gaps?
We will answer these in time
With definitely maybe,
Or certainly perhaps.

Think of an equation
That loses what it gains,
It knows of no solutions, no everlasting truth,
Like tigers lost in shadows
That briefly touch their manes.

But do not cast away uniqueness
For it gives you a throne;
Though it is an empty castle it is build upon,
I have always begged to differ that in this unknown
Must all strangers find a place to cherish as their own.

Macini umbre şi lumini
Spre un joc tăcut
Ce-şi păstrează-n rădăcini
Haos renăscut.

Când apari şi când dispari,
Ca un fundament,
În spirale de fractali
Veşnic recurent.

Cerne-ţi ariile subtile
În paşii tuturor,
Căci în curând vei fi, copile,
Al tăcerilor.

Copil de haos,
Cine te-ar trăda vreodată pe siguranţă?
Ce e destinul în ochii tăi
Decât o glumă bună a spiritelor temătoare.
Nestatornic să fiu, în imaginea ta,
Pribeag dar veşnic împământat,
Ca o particulă nehotărâtă
Ce rătăceşte printr-un univers de posibilităţi.

Copil de haos,
Indescifrabil şi fascinant,
Dincolo de teorii şi limite,
Cine n-ar da liniştea deplină,
Şi pacea nesfârşită
Pe libertatea ta,
Pe infinitul tău entropic?

Cuvinte vin, cuvinte pleacă,
Tăceri în moarte nerostită,
Secunde curg, secunde seacă,
Născute toate în risipă.

S-a dus nisipul antic din clepsidră
Şi cuarţul ticăit din ceasuri noi,
Acum avem doar vraja lor asiduă…
Iar banii nu dau timpul înapoi.

Nu ai de ce te teme, fă-ţi rezerve
Sub straja unui crez omniprezent:
În calea opoziţiei acerbe
Infimul e perpetuu existent.

Having earned a rightful yearning to abandon fear
Of forgetting what is certain, yet resent it not,
Fires burn to ash of passing all the moments dear,
Times again that turn to face us, faithfully unsought.

Să-mi aflu un pod al gândirii?
Nimic nu atârnă-n eter
Din culmile născocirii.
Mister, iarăşi mister

…dar mă cheamă la tine-o căldură
A trupului tău minunat -
Ţi se-aşterne pe sâni şi pe gură
Secretul adevărat.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu ce îmi ascunde
Vârtejul vremii ce se-aşterne înspre infinit…
Dar mi-aş dori să lepădăm nesiguranţa,
Să fim lipsiţi de ea într-un refugiu intim şi tacit,
Hrănindu-ne cu timp şi spaţiu ca două suflete flămânde.

Pesemne nu există lucru cert
Sub mantia de gri indescifrabil,
Nimic vizibil şi nimic palpabil,
Nimic hiperactiv, nimic inert.

Neclar… din nou ar fi neclaritate,
Un mare risc cu semne de-ntrebare,
Dar şi-un mister c-o simplă rezolvare:
Pierdute sau trăite – aşa-s toate.

Atât de mulţi laudă căldura şi frumuseţea unei vieţi în doi,
Unitatea care uneori o reprezintă, dar care n-am de unde s-o cunosc,
Căci iubirea, printre altele, mi-a distrus viaţa -
I-am dat aproape totul şi n-am primit nimic înapoi.

Nu ştiu ce rezervă viitorul, poate vor urma ani minunaţi şi noi,
Dar în momentul de faţă, trăgând o linie, pot spune
Că iubirea, printre altele, mi-a distrus viaţa -
I-am dat aproape totul şi n-am primit nimic înapoi.

Dar mint, de fapt ea m-a făcut să mă simt folosit,
Ca o cârpă aruncată cu nepăsare la gunoi…
Vezi, iubirea, printre altele, mi-a distrus viaţa -
I-am dat aproape totul şi n-am primit nimic… bun înapoi.

Demult nu mai sunt un om întreg sau fericit, nici trupesc, nici sufletesc -
Mi-au rămas doar amintiri şi răni ce supurează un tacit puhoi;
Sunt lucruri care mi le-a lăsat iubirea după ce sistematic mi-a distrus viaţa
Şi m-a lăsat să mă zbat de unul singur, clădind aproape totul înapoi.

Gândurile tale în gândurile mele – o fragedă uniune
De suflete, de spirite, de trupuri şi destine…
Ce-mi poate fi mai dulce decât amurgul clipelor sublime
În care tu eşti însăşi pacea şi locul meu în lume?

Atinge-mă şi simte mult pierdutul ecou al regăsirii,
Naşte-mi un fior ocrotitor şi nesperat de irezistibil;
Atâta calm dar şi dorinţă la un loc, e incredibil
Cum glasul tău şi ochii tăi mi-aştern în faţă drumul împlinirii.

Aş vrea să-ţi port prezenţa ca pe-un refugiu permanent,
Să-ţi simt răcoarea buzelor şi căldura pielii oriunde m-aş afla,
Mereu şi niciodată, ca şi când tânjirea şi fericirea s-ar împreuna,
Aş vrea să fiu parte din tine, iar tu parte din mine – un tot echivalent.

O formă şi-o idee plină de regrete…
În flăcările timpului necruţător
Ni se topesc esenţele, ca nişte-adânci secrete
Între prezent, trecut şi viitor.

Sunt o enigmă ce respiră, deşi la suprafaţă
Ai crede că e totul clar ca apa cristalină…
Ce trist e adevărul ascuns o-ntreagă viaţă,
Ce grea-i nedescifrarea, lipsită de vreo vină.

Spui că nu te grăbeşti, dar vezi, totul se poate termina oricând,
Chiar şi în lumea ta distantă, prea ocupată, veşnic planificând
Nici ea nu ştie ce, de ce şi cum – iluzii fără garanţii şi dorinţe care nu există…
Ah… şi nu vei înţelege niciodată de ce până şi fericirea mea e tristă.

Ca un strop de apă m-aş putea scurge pe trupul care-l iubesc,
Un ocean viu de mătase, îmbrăţişându-te în fel şi chip…
Ca o miresmă aş putea pluti prin aer către obrajii tăi,
Îmbujorându-i şi stârnindu-ţi un zâmbet perpetuu.

Ca toate lucrurile mărunte aş putea să-ţi ating profunzimea,
Ca o a opta minune a lumii aş ajunge să te cunosc, căci
Ca om nu pot străbate dincolo de zidurile tale,
Ca bărbat, se pare, nu-ţi pot stârni nici cele mai mici pasiuni…

Never pause or linger in a certain place,
Always seek a journey at a constant pace,
Leave a smile behind you and a gentle touch,
But remain uprooted… do not care too much.

Should you ever waver, walk upon a strand
That is given stillness and a frail demand
For a new collision, bound upon its course
With the guilt of numbness and a weakened force…

Always left to wander, left without a choice,
Is there such a spirit destined to rejoice?

Şi-am să mă-nvăţ să nu-mi mai fac amintiri
Cu cei care-i judecă pe alţii numai din priviri,
Şi-am să mă-nvăţ s-arunc toate speranţele la gunoi
Când vine vorba de cei care rănesc, dar nu se uită înapoi.

Şi-am să mă-nvăţ să nu mai fiu deschis
Cu cei care-şi imprimă propriul sens în cuvintele care le-am zis,
Şi-am să mă-nvăţ să nu mai irosesc momente inedite
Pe oameni pentru care „ceea ce zic” şi „ceea ce fac” sunt lucruri diferite.

Şi-am să mă-nvăţ să nu mai fiu amabil
Cu cei care cred că adevărul e de partea lor, indubitabil,
Şi-am să mă-nvăţ să nu cunosc iubire
Pentru oameni care răspândesc în jurul lor numai nefericire.

Ceea ce pătrunde în ochii mei nu poate fi descris
Prin imaginaţie, sau vreo născocire cu nume de limbaj,
Cum nici ceea ce vibrează armonios până la urechile mele
Nu poate fi cuprins în simple cuvinte sau noţiuni.

Esenţa profunzimii înconjurătoare îmi naşte un ecou infinit:
Simt cu fiecare celulă, gândesc ceea ce nu poate fi definit.
Sunt speranţa şi căldura, sunt pierzania şi incertitudinea lumii…
Sunt omul – zgomotul solitar din mijlocul unui deşert etern şi tăcut.

Îţi spune pe şleau că se simte dorită
Şi are să-ţi dea pe loc ce-ţi lipseşte,
Dar trebuie, vezi, s-o laşi nestingherită
Când vine aproape şi te copleşeşte…