Viforul năprasnic
(12 august 2005)
Când păduri se-nzăpezesc
Şi-mprejur e ger cumplit,
Dinăuntru eu privesc,
După geamul aburit.
Am puțin și simt că-ngheţ,
Dar m-aşez de foc aproape,
Tremurând de frig răzleţ,
Îmi pun pătura pe spate.
Vreascurile vechi trosnesc,
Iar radiând din şemineu
Raze calde-mi dăruiesc
Flacăra lui Prometeu.
Dar ce-aud? Venind de-afară
Netezi paşi se-aștern pe prag.
Ar putea să mi se pară,
Dar spre ușă mă atrag.
Înlemnit, privesc în faţă
O frumoasă troienită,
Tremurând de-atâta gheaţă,
Pe-o potecă rătăcită.
O sărut şi-n braţe-o strâng;
Ea îmi spune, tremurând,
Că-i e frig, s-o îngrijesc,
S-o usuc şi s-o-nvelesc.
De cojocuri o dezbrac,
Într-o plapumă uscată
O întind la mine-n pat
Ș-o-nfășor cu bine toată.
Iar apoi îi dau să bea
Ceai făcut din flori de tei,
Cald şi dulce ca mierea
Şi ca-nfăţişarea ei.
Dormi acuma liniştit,
În cabana mea ascunsă,
Dormi, tu înger rătăcit,
Dormi odihnă nepătrunsă.
poetry of snowfall 